Familia Hasdeu

Alexandru Hasdeu

Născut la 1811, Alexandru Petriceicu-Hasdeu, înzestrat cu o memorie miraculoasă și condus de către însuși părintele sau Tadeu, în vârstă de zece ani vorbea grecește și latinește.

A intrat foarte tânăr la Universitatea din Harcov, unde a urmat cursul de drept, studiind totodată botanica cu atâta succes, încât a obținut prin concurs o medalie de aur pentru o dizertație ” despre viața plantelor „; a trecut apoi la Universitatea din Lemberg în Galiția, de acolo la Universitatea din Munchen în Bavaria, unde se aflau atunci profesorii cei mai iluștri ai Germaniei, GÅ‘rres, Schelling etc.; în fine s-a întors în Rusia, și voind a-și face o cariera mai independenta, s-a apucat de avocatură, în care ajunse la o celebritate atât de mare, încât clienții de pe la capetele cele mai depărtate ale Rusiei veneau la Chișinău pentru a încredința procesele lor lui Alexandru Hasdeu.

Publica în diferite timpuri în felurite ziare rusești dintre 1830-1840 următoarele scrieri: 1) idee despre filozofie că știința vieții; 2) Cântece naționale române cu note istorice; 3) Duca-Vodă, o nuvelă istorică; 4) Dabija-Vodă, idem; 5) Harcu, idem; 6) O judecată în Lardaria de Orhei, o legendă; 7) Moartea cazacului Kunicki în Buceag, idem; 8) Despre Gregori Varsava Scovorada, unicul filozof rusesc național, o dizertație filozofică; 9) Despre literații din Basarabia etc.

Afară de acestea, scrise mai multe opere rămase în manuscris, precum: 1) Flora Basarabiei, ” romănește și latinește „, pe care a reținut-o la sine într-un mod arbitrar Societatea agronomică de la Odessa; 2) ” Discursul despre antica glorie a Moldovei „, o scrisoare pentru care autorul a fost foarte mult persecutat de către guvernul muscălesc, dar care-l face nemuritor în ochii Românilor, fiind tradusă și publicată de către Costache Stamati, apoi în ” Foia pentru minte și animă „, de aci deosebit la Iași de către d. Balica, franțuzește de către Colson, etc.; 3) ” Faptele cele mai mari ale Romanilor „, expuse într-o serie de sonete, scrise cu multă eleganță (manuscrisul rusesc autograf se afla la biblioteca Universității de la Iași).

Societatea Academica Română de la București l-a ales membru, dar guvernul muscălesc, persecutandu-l sistematic, nu i-a permis a ieși din Basarabia.

Era un poliglot în toată puterea cuvântului; știind limbile clasice, germana, franceza, slavona antică, polona, ruseasca, boema, italiana și spaniola.

A fost însurat în doua rânduri, având doi băieți din prima sa căsătorie (pe Nicolae, cel mai mic, mort în vârstă de 18 ani după ce studiase într-un mod strălucit la Academia de Pictură de la Petersburg, și pe Bogdan) și o fiica, Alecsandrina, din a doua căsătorie.

Alexandru Hasdeu a murit în 1872 la moșia sa din Cristinești.

Bogdan Petriceicu Hasdeu

 B.P. Hasdeu s-a născut la 26 februarie 1838, în Cristinestii Hotinului (Hotinul se afla în Basarabia, astăzi este pământ ucrainean). Acolo și-a petrecut copilăria, apoi, insotindu-l pe tatăl sau în Podolia, a urmat cursurile primare în școli cu predare în limba poloneză. Din 1850 și-a continuat studiile liceale la Chișinău. În mediul universitar de la Harkov, Bogdan devine un personaj cunoscut și admirat pentru inteligenta și memoria sa, dar mai ales pentru ușurința cu care învață limbi străine.

          A urmat cursurile Facultății de Drept, însă era atras de literatura și de domeniul istorico- filosofic. Eforturile sale de autodidact demonstrează varietatea preocupărilor care-i vor caracteriza activitatea de savant în întreaga sa viață.

          Nu și-a terminat studiile universitare la Harkov. Odată întors, el s-a înrolat în armata rusă. A luat parte, ca sublocotenent, la Războiul Crimeei. Dar, temperamentul său independent l-a determinat să părăsească mediul militar, și chiar Basarabia, pentru a se stabili în România.

          A sosit în România în 1856, anul Tratatului de la Paris. A fost numit judecător de Cahul, cu ajutorul lui Nicolae Vogoride, mare om de stat, dar a fost curând destituit, deoarece milita pentru unirea Basarabiei cu patria-mumă.

          S-a stabilit la Iași, unde a publicat, cu multe sacrificii personale, câteva reviste, printre care: România (1858), Foae de storia română (1859), Foița de istorie și literatură (1860), Din Moldova (1862-1863) transformată mai tărziu în Lumina.

          În septembrie 1859 a dăruit Bibliotecii Scoalelor din Iași 4.000 de volume din biblioteca sa particulară, iar el a devenit conservator. În ianuarie 1860 a fost numit profesor de istorie, geografie și statistică la Scoală Reală din Iași și doi ani mai tărziu, profesor de istorie la cursul superior al Colegiului Național. Temperamentul său l-a pus în conflict cu colegii și mai ales cu directorul colegiului, Titu Maiorescu. Adversarii sai au profitat de apariția nuvelei Duduca Mămucă pentru a-i intenta un proces, acuzandu-l de imoralitate. A fost exclus din învățământ și din funcția de la bibliotecă.

          Ministrul cultelor, Alexandru Odobescu, l-a numit, în 1863, membru în Comisia Istorică, având misiunea de a cerceta patrimoniul mănăstiresc. B.P.Hasdeu s-a stabilit la București. A colaborat la jurnalele din capitală: Ateneul Român, Dacia, Instrucțiunea publică, Steaua Dunării, condusă de Mihail Kogălniceanu, Trecutul, Tribuna României. A fondat în 1863 o revista, Aghiuță continuată de Satyrul, publicații satirice care criticau anumite aspecte ale societății, motiv pentru care au fost interzise.

          Anul 1864 a deschis o nouă etapă în activitatea științifică a lui Hasdeu: a început să publice documente pe care le-a comentat din punct de vedere istoric și filologic. Arhiva istorică a României a apărut în 1868 cu consecinte importante asupra destinului savantului.

          Trimis de Al. I. Cuza într-un voiaj de studiu în Polonia, în 1861, a făcut cercetări în bibliotecile și arhivele din Cracovia și Lemberg (astăzi Lvov) adunând o mare colecție de documente din care o mare parte a fost publicată în Arhiva istorică.

          În 1865 s-a căsătorit cu Iulia Faliciu, din Roșia Montană (Transilvania).

          A început o serie de conferințe la Ateneul Român, și în octombrie al aceluiași an, a deschis un curs liber de istorie a dreptului constituțional al românilor.

          Între 1867 și 1871 Hasdeu a fost deputat liberal de Bolgrad. Discursurile sale din Cameră au apărut în „Monitorul Oficial”.

          Publicarea Arhivei istorice a României i-a deschis o nouă cale: a fost numit director ale Arhivelor Statului (1876 – 1900) și membru al Consiliului Permanent al Instrucțiunii Publice.

          În 1868 a călătorit în Occident prilej cu care a efectuat cercetări în biblioteci și arhive, fructuoase pentru formația sa științifică și pentru lucrările sale. A scos o nouă publicație periodică, Traian, în aprilie 1869. Ziarul a fost interzis în februarie 1870 pentru atitudinea să prea independenta și mai ales pentru atacurile la adresa monarhiei. B.P. Hasdeu a fost chiar arestat între 8 și 17 august 1870. La mai puțin de o lună de la dispariția lui Traian a scos Columna lui Traian unde declara că va continua linia politică a precedentului, fără nici o modificare. Încetul cu încetul revista s-a specializat în „istorie, lingvistică și psihologie poporană” și apariția sa a devenit lunară. O mare parte din operele sale capitale a apărut acolo, de-a lungul timpului, până în 1883. Mulți oameni de știință și de litere români și străini au colaborat la ea: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Ion Creangă, Simion Florea Marian, Petre Ispirescu, Alexandru Odobescu, George Barițiu, Grigore Tocilescu, Aron Densușianu, Lazăr Saineanu, Hugo Schuchardt, G. Vegezzi – Ruscalla, H. Wolzogen etc.

          A călătorit pentru studii la Budapesta unde a descoperit documente prețioase pentru istoria și cultura românească. Voiajul său a continuat la Belgrad, unde a descoperit un foarte vechi text biblic în limba română. Mai tărziu, a devenit membru al Academiei Regale din Șerbia, al Academiei Imperiale de Științe din Sankt Petersburg.

          S-a oferit adesea să țină cursuri gratuit, ca cel de Istoria arhitecturii la Facultatea de Arte Frumoase.

          Apariția Istoriei critice a romanilor (tomul I) a crescut prestigiul său științific și i-a deschis porțile universitare.. A ținut primul curs la 14 octombrie 1874, un mare eveniment pentru viață științifică românească. Demonstra o erudiție fară egal în Romania acelei epoci și calități pedagogice care-i asigurau o largă audiență. A fost și decan al Facultății de Litere (1882 – 1885).

          În 1878, a luat parte la Congresul Orientaliștilor de la Florența, unde l-a întâlnit pe marele lingvist italian G.I. Ascoli, prietenul său de corespondență. În 1880 a vizitat Londra și în 1882 a fost trimis că delegat oficial la inaugurarea monumentului lui Jules Michelet, la Paris.

          Discursul său rostit cu acea ocazie a fost publicat în trei jurnale pariziene. După câteva luni a fost ales în unanimitate membru al Societății Lingvistice din Paris, la propunerea marilor lingviști Michel Bréal și Abel Bergaigne.

          Apreciat în străinătate, se bucura de prietenia și stima marilor savanți, precum Th. Benfey, G.I. Ascoli, G. Curtius, Hugo Schuchardt, Angelo de Gubernatis. În 1895, a fost ales membru al Academiei de Științe din New York.

          Poziția să sociala și științifică a fost suficient de solida pentru ca în 1877 să devină membru al Academiei Române. În 1880 și 1881 a primit premiul „Ion Heliade Rădulescu” pentru volumul al doilea, respectiv al treilea din opera sa, Cuvente den bătrâni. Titu Maiorescu a trebuit să recunoască meritele sale științifice și să admită că Hasdeu era singurul care putea să realizeze o Istorie a limbii române. În 1884 Academia Romana i-a încredințat misiunea de a redacta un Dicționar al limbii romane. I-a consacrat patrupsrezece ani din viață pentru a acoperi mii de pagini ajungând până la cuvântul „bărbat”. Un monument al limbii române, dicționarul Magnum Etymologicum Romaniae, a rămas neterminat, deoarece vastul „șantier” necesita un efort supraomenesc, iar Academia și Regele se grăbeau să se incheiei lucrarea.

          B.P. Hasdeu avea patruzeci și noua de ani când a acceptat să fie directorul unei publicații științifice și literare, „Revista Noua” (1887-1895).

          Dispariția precoce a Juliei, în 1888, l-a împins către meditația asupra morții, înțeleasă de el că punct de unde încep „formele” fară sfârșit, care duc spiritul spre perfecțiune. Într-una dintre cugetările sale testamentare, nota: „În ziua morții Juliei Hasdeu a murit și tatăl sau. El nu putea să mai trăiască. Din moși, el moștenea trei iubiri: patria, știința, femeia. Tot ceea ce era mai pur în aceste trei iubiri, chintesența lor, o concentrase în fiie-să, mare patrioata, mare geniu, mare femeie, ea devenise pentru el prisma tuturor iubirilor sale. Când ea muri, patria- știință- femeia, totul murise pentru el”.

          Cartea sa, Sic Cogito (1892) exprima o „viziune tragică de crepuscul”. Capitolele sale ne introduc în sistemul filosofic al savantului dominat de logică și unde întâlnim ecoul vechilor credințe asupra Divinității.

          Durerea l-a îndreptat către spiritism, ca pe mulți dintre contemporanii săi. Astfel a construit la Câmpina, între 1894 – 1896, un castel-templu asigurandu-ne că planurile i-au fost inspirate de către fiica sa defunctă. Rigoarea și verticalitatea sa intelectuală exclud aici ipoteza unei mistificări. Faptul e straniu și a impus cercetări. Acolo s-a stabilit definitiv cu soția sa, în 1897.

          Singurătatea a caracterizat ultimii săi ani. La 25 august 1907, după o lungă suferință, la ora doisprezece fară un sfert, a trecut în neființă, într-o căsuță din spatele Castelului. Trupul său a fost înmormântat la București, alături de Iulia – soția sa și de Julia – fiica sa. Doar șapte – opt persoane l-au urmat pe B.P. Hasdeu pe ultimul sau drum. Era o zi caniculară, tristă, și cortegiul funerar a trecut repede pe străzile Bucurestiului.

          „Trebuie să recunoaștem” scria Mircea Eliade, „că destinul lui Hasdeu nu a fost dintre cele mai fericite. Acest mare scriitor, nu trebuie numai citit, el trebuie asimilat.”

Iulia Hasdeu, sotia

 La 7 martie, 1903, la Academia Română, B.P. Hasdeu ținea o conferință în care își manifesta recunoștința față de soția sa, Iulia, născută Faliciu, care murise la 2 iulie 1902.

          Din conferința savantului aflăm că traiul acestuia alături de Iulia a cuprins vreo patruzeci de ani, presărați cu încercări de tot felul, care însă nu i-au separat, ci i-au unit mai tare. „Am fost păcătos, rău și iute” recunoaște omul de știință aducandu-și aminte că „uneori nu o dată pe lună” se certau. Însă continua: „dar o secundă noi nu ne-am gândit la divort, ci ne-am iubit și ne iubim din ce în ce mai mult, amândoi ajunși bătrâni”.

          Pentru savant, nevasta lui era „un aur ales de la Abrud”, un suflet devotat și cu un caracter înalt, de care și-a legat destinul la 10 iunie, 1865, în București, sub cupola Bisericii Sf. Ilie din Gorgani. Evenimentul se petrecea la doi ani după ce se cunoscuseră.

          Deși săraci, chibzuința și hărnicia nevestei care ” îi făcea nesimțite nevoile „, i-au făcut să urce treaptă cu treaptă. în plus, mângâierile ei i-au umplut savantului golul din suflet, facandu-l să se simtă ” întreg și luminos „. ” Domnița Rosanda ” și ” Răzvan și Vidra ” sunt, intre altele, mărturii ale efervescenței creatoare ce l-a cuprins pe B.P.Hasdeu în acel timp. Ambele piese de teatru evidențiază ” un mare caracter femeesc „. Dedicațiile către Iulia sugerează influența acesteia asupra scriitorului. La începutul primei piese stau emoționantele cuvinte: ” Scumpei mele soții Iulia Petriceicu-Hasdeu, născută Faliciu de la Roșia Abrudului, această mică încercare, scrisă din indemul și sub inspirațiunea iubirii sale „.

          Conferința ne oferă informatiii despre sacrificiile pe care Iulia Hasdeu le-a făcut de-a lungul căsniciei, când a trebuit să joace diverse roluri, precum acelea de ” doică, dadacă, pedagogă, colegă de studiu și’n fine garde-malade pururea neadormită, pururea admirabilă prin energie și abnegațiune „. Deși privirea ei o caută încă pe fiică, își purta cu noblețe suferința pierderii fiicei, spunea contele Angelo de Gubernatis în 1898, când a vizitat pe cei doi soți la Câmpina.

          ” Dispărând Lilica „, zicea B.P.Hasdeu, ” ramași noi doi fară dânsa pe pământ, amândoi mai trăiam numai unul pentru altul și unul prin altul, unul în altul iubind pe Lilica „.

          La 2 iulie 1902, Iulia Hasdeu s-a stins din viață. Dar spiritual a continuat să existe, după cum afirma savantul în aceeași conferință: ” Cât timp erau pe pământ amândouă: Iulia nevasta mea și Iulia fiica noastră, eu serbam totdeauna pe ale mele 2 Iulie în ziua de 2 Iulie. La 19 iunie 1902 – tocmai 2 Iulie stil nou – a răposat și a 2-a Iulie a mea. Ei bine, și de acum înainte eu voi serba nestrămutat aceeași zi de 2 Iulie, o voi serba liniștit și mulțumit, căci pentru mine, da, pentru mine ele n-au murit „.

Iulia Hasdeu, fiica

Secolul al XIX-lea a fost marea epocă a tuberculozei, care a răpus adesea persoane tinere, în floarea vieții. Conștienți de sfârșitul lor tragic, artiștii și scriitorii bolnavi, continuau să creeze, cu atât mai multă voință și frenezie, cu cât simțeau moartea mai aproape.

La 29 septembrie 1888, la București, Julia Hasdeu cade victima acestei boli, în ciuda eforturilor disperate ale părinților ei de a o salva. Pentru tata, ilustru profesor la Universitatea din București, director al Arhivelor Statului, istoric, lingvist și filolog, scriitor care a abordat toate genurile literare, moartea unicului copil a marcat momentul în care a început să edifice cultul memoriei lui.

În 1889, la Paris, casa editorială Hachette (Paris) edita în colaborare cu casa editorială ” Socec ” (București) operele postume ale Juliei B.P. Hasdeu în trei volume: „Muguri de aprilie”, „Medievale”, „Teatru. Legende și povestiri”. în deschiderea primei cărți se afla o introducere semnată de lingvistul italian Angelo de Gubernatis, vechi prieten al lui B.P. Hasdeu. Ea provine dintr-o conferința publică susținută de semnatar la 18 februarie 1889, în cadrul Cercului Filologic din Florența. Al doilea volum e precedat de o scrisoare a lui Emile Boutroux și de o notiță a lui Louis Leger, intitulată:”Un poet francez în România”.

Julia s-a născut la 14 noiembrie 1869. La vârstă de doi ani și jumătate ea știa să citească și făcea dovada unei memorii excepționale, recitând lungi poezii. La opt ani vorbea curent franceza, germana, engleza. La unsprezece ani a terminat gimnaziul „Sf. Sava”, obținând premiul întăi, și a încheiat în mod strălucit pregătirea muzicală la Conservator. în septembrie 1881 sosea la Paris, în compania mamei sale, pentru a-și continua studiile. A devenit eleva Colegiului Sévigné. La șaisprezece ani și-a încoronat eforturile prin obținerea bacalaureatului în litere (retorică și filosofie), ceea ce i-a permis să se înscrie la Sorbona, la Facultatea de Litere și Filosofie. în afara preocupărilor legate de scoală, tânără româncă, dotată cu o voce admirabila de mezzosoprana, lua ore de canto cu tenorul Lawers. în atelierul parizian al pictorului Maillart, își exersa talentul la pictură. De asemenea, învață latina și greaca. Dar marea ei pasiune o constituia studiul aprofundat al literaturii și limbii franceze. încet, ea a fost atrasă de frumusețea și forță de expresie a limbii franceze. A ales această limbă, dintre toate celelalte, pentru a exprima starea poetica a sufletului său sensibil. Moartea a franț frumoasele vise ale studentei care-și prepara teza de doctorat având tema „Filosofia populară la români: logică, psihologia, metafizică, etică și teodiceea”. Un singur vis – să fie cunoscută că scriitoare – s-a împlinit în timp, grație răbdării nefericiților părinți, care au cules din caietele Juliei fructele inspirației sale poetice. Pagini literare și filozofice în același timp! Tatăl scria în prefață celui de-al treilea volum: ” Dacă eu public ceea ce Julia Hasdeu nu a publicat încă, sau ceea ce n-ar fi publicat deloc, este pentru că, aceste volume, pentru unii un pios monument ridicat în memoria defunctei de dragostea părinților sai, pentru alții o culegere de literatură, sunt de fapt, mult mai mult decât atât: trebuie să fie pentru toți, în primul rând, o bogată contribuție la filosofia spiritului uman. Baratier, Chatterton și Julia Hasdeu au dispărut înainte de a împlini 19 ani, formând trei capitole ale aceleiași cărți, o carte care demonstrează nu numai că sufletul nu are vârstă, nici pe departe, ci că, din contră, un suflet foarte matur, „cavaler străvechi și emerit” vine uneori să stea un timp într-o ființă foarte tânără. Iar aici eu nu vorbesc ca un tată; eu gândesc și știu”.

După mărturia tatălui, apariția operelor postume ale Juliei îi consola pe cei doi părinți, având efectul unui balsam: „Singura noastră consolare – consolare terestră- este că fiica noastră, moartă în floarea vârstei, a lăsat o moștenire literară, care prin bogăția și varietatea sa, ar fi marcat suficient o viață întreagă. Ca scriitoare ea a trăit o jumătate de secol, cel puțin. Exista material pentru două volume de poezii, un volum de teatru și de legende, două volume de povestiri, impresii, cugetări și studii; două volume de mici romane, apoi scrisori și memorandumuri, cele mai multe pline de vervă și de interes.”

Cel care a descoperit geniul literar al Juliei a fost profesorul său de la Colegiul Sévigné, Maurice Albert, fiul celebrului Paul Albert. El îi dădea gratuit ore de greacă.

Poeta destăinuia hârtiei ușurința cu care scria, sub aripa muzei inspiratoare: ” Camille Armand scria în general fară nici un efort; penița alerga pe hârtie. Inspirația ei era vie și înflăcărată. Ea nu scria decât atunci când inspirația venea, cu sufletul plin de subiectul său, prada zeului, spunea ea; penița părea că se imprima sub mâna sa în trăsături de foc pe hârtie…” Tânăra visa să fie cunoscută de public sub numele de Camille Armand.

în august 1887, B.P. Hasdeu a descoperit poeziile fiicei. La rugămintea lui, Julia a acceptat să citească vreo câteva. A refuzat însă ideea de a le publica, spunând: ” Trebuie să revăd mai întăi în întregime și de mai multe ori tot ceea ce am scris. Apoi, sunt încă prea tânără. „. Contra teribilei rezistențe a copilului său, savantul a luat o decizie: a dus la redacția ziarului „Steaua României” patru poezii („Poveștile albastre”, „Lacrimi de copil”, „Dispreț”, „Dorința unei urâte”) . Unul dintre redactorii literari, August R. Clavel a făcut o frumoasă recenzie în trei articole, intitulată: „Domnișoara Julia Hasdeu, poeta”.

Julia Hasdeu iubea trei oameni: pe Napoleon I, pe Ferdinand de Lesseps și pe Victor Hugo. A suferit mult la moartea lui Victor Hugo și și-a manifestat starea de spirit într-o scrisoare adresată din Paris tatălui sau, pe 22 mai 1885: ” Victor Hugo a murit astăzi, la ora unu și jumătate după amiaza, la vârsta de 83 de ani, trei luni și patru zile.

și iată teribila veste! Iată ceea ce consternează, copleșind întregul Paris, țoață Franța, ceea ce emoționează Europa și lumea: Victor Hugo este mort!

Eu, eu sunt abătută, sunt consternată; citind pe prima pagină a jurnalului, încadrată de doliu în litere negre, groase și lugubre, aceste cuvinte: „Victor Hugo e mort … o mare lumină se stinge…”am simțit un pumnal în piept. Chiar și acum când iți scriu, dragă tată, penița îmi tremură în mână, mă simt opresată și încerc în zadar să plâng. Oh! Nu se plânge în asemenea dureri!

Ah! Ce glorie! N-am putut niciodată să văd nimic mai presus de acest om. Viața lui m-a frapat la fel de mult ca și opera sa. Iar operele lui mă transporta, mă înălța. De ce era un așa de mare om? Pentru că era și un om de bine. în cealaltă zi – alaltăieri – am început să plâng ca o nebună înțelegând extrema gravitate a bolii lui, și mama care e și ea destul de tristă, mi-a spus ca să mă consoleze că a murit bătrân și plin de glorie. Nu contează, am răspuns eu, datoram o lacrimă celui care de atâtea ori v-a făcut să plângeți pentru alții. și mama a fost obligata să mă lase să plâng.

Cât mi-aș fi dorit să-l văd macar o dată! Aș fi păstrat toată viață imaginea lui sacră în inima mea. Dar, pentru că această suprema fericire mi-a fost refuzată, vreau cel puțin ca amintirea lui să nu mă părăsească niciodată. Mi-ar placea la nebunie să-i trimit o coroana…

A murit Victor Hugo! Nu-mi pot reveni. Nu pot înțelege această moarte; nu, pur și simplu, nu pot.

Bună seara tata, nu sunt în stare să scriu altceva în acest moment…”

Mama și fiica, au mers în vechea strada Eylau, la casa lui Victor Hugo. Acolo, Julia a luat penița pentru a așterne un gând în registrul deschis. Acesta a fost: ” Domnișoara Hasdeu din colonia româna, celui mai mare dintre poeți, celui mai mare cetățean”. Apoi împărtășise tatălui emoția: „Nu-ți pot descrie senzația pe care am încercat-o aflandu-mă atât de aproape de acel perete în spatele căruia îl știam întins pe el, Victor Hugo: inima îmi bătea, mâna îmi tremura, eram roșie, roșie, roșie …”

Lucru straniu, sănătoasă și zâmbitoare, în 1886, Julia a notat pe o bucățică de hârtie certitudinea sa: ” Cine te vă dezvălui ochilor lor? Moartea. 1886 „. S-a gândit ea atât de devreme la sfârșitul precoce al existentei sale terestre? A simțit chemarea invizibilului?