OPERA ISTORICĂ ȘI FILOLOGICĂ
Nicolae Iorga despre B.P.Hasdeu: ” A fost înainte de toate fară îndoială un filolog ” Cuvente den bătrâni „
Fiindu-i încredințată Direcțiunea Generală a Arhivelor Statului (1876), B.P.Hasdeu și-a luat ca misiune clasificarea și publicarea sistematică a documentelor, respectandu-se forma și fondul fiecăruia.
În anul 1877 apărea la București primul tom ale ” Cuventelor „, având titlul: „Studiu paleografico-linguistic” cu un supliment publicat în 1880. Al doilea tom, ” Cărțile poporane ale românilor în secolul al XVI-lea, Studiu de filologie comparativă ” apărea în 1879, iar tomul al treilea, ” Istoria limbei române, partea I. principie de linguistică „, în 1881.
Cuvente den bătrâni
În 1880, la trei ani după ce fusese ales printre membrii Academiei Române, înaltul for premiază ” Cuvente den bătrâni ” cu premiul I. Heliade Rădulescu.
” Monumentul cel mai de seamă al activității filologice a lui B.P. Hasdeu „, afirma Cicerone Poghirc, ” îl constituie neîntrecuta sa culegere de texte vechi românești intitulată ” Cuvente de bătrâni, Limba vorbită intre 1550-1600 „. Primul tom cuprinde documente reproduse cu caractere chirilice originale, transcrise în alfabetul latin, comentate din punct de vedere lingvistic și filologic. în cel de-al doilea tom, ” Cărțile poporane ale românilor „, Hasdeu editează textele unor vechi cărți popuplare românești (” Textele mahacene „, ” Legenda duminicii și a Sfintei Vineri „, ” legenda lui Avram, Călătoria Maicii Domnului la iad „, ” Apocalipsul apostolului Paul „, balada ” Cucul și turturica „, ” Povestea numerelor ” etc.) și inițiază studiile de literatură română populară comparată la noi. ” Principii de filologie comparativă ” – curs susținut de B.P.Hasdeu la Facultatea de Litere Universității București, intre anii 1874 si 1875. Acest curs urma să se tipărească în broșuri cu periodicitate lunară, alcătuind ” la finea fiecărui an câte un volum separat de peste 400 de pagini „. Din acest vast proiect, B.P.Hasdeu a reușit să publice doar primele patru fascicule. Arhiva Muzeului memorial ” B.P.Hasdeu ” deține aceste patru fascicule publicate separat sub forma unui tom.
Opera istorică „Istoria critică a Românilor” a fost găzduită inițial, în fascicule, de periodicul „Columna lui Traian”, începând de la 13 septembrie 1871. Publicarea fasciculelor primului tom s-a făcut până în luna mai a anului 1873, după care imediat a apărut întregul volum purtând titlul ” Istoria critică a românilor „, cu subtitlurile: ” Istoria critică a românilor din ambele Dacii în secolul XIV ” tom I, vol.I: ” Pământul tarei Romanești în secolul XIV: întinderea teritorială. Nomenclatura. Acțiunea naturei. Reacțiunea omului. Urbiile danubiene. Urbiile carpatine. Sintezea. Primul capitol din istoria analitică a formațiunii staturilor române”. „în scrierea de față”, afirma Hasdeu, „noi am dorit să se răsfrângă, sub toate aspectele sale, traiul națiunii române în sec. XIV: lucrarea naturii asupra omului și a omului asupra naturii, endosmosul dintre geniu și mulțime, persistența sângelui, spiritual epocii și așa mai încolo”. Materia era divizată în șapte cărți: „I. Pământul și poporul; II. Tronul și nobilimea; III. Arma; IV. Crucea; V. Economia și Dreptul; VI. Limba și Literatura; VII. Concluziuni”.
Monumentalitatea cărții, al cărui prim tiraj de 100 de exemplare s-a epuizat foarte repede, a uimit pe contemporanii lui Hasdeu, dar și generațiile următoare, prin erudiția excepțională, greu de cuprins și controlat, uneori pe nedrept pusă la îndoială, după cum remarca Mircea Eliade în a sa prefață la prima ediție critică a ” Scrierilor literare, morale și politice ” ale savantului (1937). ” A fost unul dintre puținii români ai secolului XIX „, susținea Eliade, ” care nu judeca lumea ” unilateral „- adică nu o socotea, cum spunea el, ” exlusiv materială ” sau ” exclusiv spirituală „.
După apariția ” Istoriei critice ” însuși ” Carol de Hohenzollern, domn al României ” semna în București, la 3 februarie 1874, decretul domnesc prin care se decerna lui B.P.Hasdeu medalia de aur pentru Arte și științe ” ca un semn de a noastră mulțumire despre silințele Domniei Sale în domeniul istoriei naționale „.
În 1878, ” Istoria critică ” a fost tradusă în limba franceză de prietenul savantului, Frederic Damé.
” Ioan Vodă cel Cumplit: aventurile, domnia, resbelele, moartea lui; rolul sau în istoria universală și în viața poporului român ” a apărut în volum în anul 1865. Figura domnitorului devine strălucitoare sub pana scriitorului care construiește mitul acestuia într-o veritabilă ” proză artistică de cea mai pură esență „, după cum remarca G. Călinescu.
În monografia lui Ioan Vodă, istoria evocată de B.P.Hasdeu nu este decât un pretext ” pentru îmbărbătarea patriotică a spiritelor contemporane sau pentru critica prezentului nemijlocit „, susține I. Oprisan.
OPERA DRAMATICĂ
„Domnița Rosanda„
Prima formă a piesei de teatru a fost scrisă la sfârșitul anului 1865, domnița nefiind altcineva decât fiica domnitorului Vasile Lupu. Aceasta se sacrifica prin căsătoria cu fiul hatmanului Bogdan Hmelnițki pentru a îndepărta pericolul atacului căzăcesc și distrugerea pământului strămoșesc. Piesa a fost în mod repetat revizuită până la forma finală, sub titlul ” Femeea „, publicată în anul 1895. Scrisă la scurt timp după căsătoria lui B.P.Hasdeu cu Iulia Faliciu, conform opiniei lui I. Oprisan, ” ea transfigurează mai mult decât oricare altă operă hasdeeana ceva din preaplinul dragostei savantului față de apriga lui soție „.
„Răzvan și Vidra”
Drama a fost numita inițial „Răzvan Vodă”, personajul feminin fiind construit de autor sub aceeași puternică influență a iubirii față de soție. Eroul principal, Răzvan, parcurge urcușul de la treapta cea mai de jos (rob țigan) până la cea mai de sus (voievod), într-un avânt nebunesc, impulsionat de Vidra, iubita sa. Mircea Eliade remarca în legătură cu această drama următoarele : ” străbat aici pasiuni și nostalgii necunoscute repertoriului literaturii românești – atât de săracă în mituri și atât de bogată în personagii mediocre ” lipite de pământ ” sau ” dezrădăcinate „. Există în ” Răzvan și Vidra ” un model ” imperial „, eroic, ” pasional „- despre care nu avem nici un motiv să credem că a fost anulat prin depășirea romantismului „. Piesa a intrat pentru totdeauna în repertoriul clasic al teatrului național românesc.
OPERA POETICĂ
Primul volum intitulat Poezii a apărut în anul 1873. ” Hasdeu e un poet notabil „, remarca Nicolae Manolescu, ” prin încercarea de a crea tipare strofice, de a varia ritmul ori a renunța la rimă „.
Revista Nouă găzduia creația poetică a lui B.P. Hasdeu: Mater Dolorosa, pastelul Din iarnă, satira antiburgheză Multiplicamini (în care satirizează setea de bani), balada Stefan și Radul, Cerebratiunea.
După pierderea fiicei, B.P. Hasdeu crea zguduitoare elegii: Așteptând, La Casa de nebuni, Gaudeamus, Table d’ hôte, Dumnezeu.
Sarcasm și ideal, ultima să carte, publicată în 1897, cuprindea, după cum se exprima savantul, „ultimii nouă ani de literatură”, adică: poezii, proza, schița dramatică Femeea, cele patru „zacherline”, critica literară, conferințele Noi și voi și Noi în 1892, necrologul închinat lui Eminescu, articole cu reflecții spiritiste. Aproape tot conținutul cărții a fost publicat prima oară în Revista Nouă.
PROZA
„Beletristic, Hasdeu a avut o genialitate precoce”, afirma Nicolae Manolescu. La început, scria în rusește. Elena Dovicenco a tradus cu șase decenii în urmă jurnalul său intim și fragmente autobiografice.
Nuvela „Duduca Mămucă” (Din memoriile unui studinte) , prima proza românească a lui B.P.Hasdeu, conține faptele grozave ale tânărului student cu avânturi romantice, pasionat de experiențele erotice, în fond experiențe de cunoaștere, aparent lipsit de scrupule. Acesta era însuși naratorul, aici în dubla ipostază: de povestitor, dar și protagonist. Apariția nuvelei a creat valuri în epocă, servind că armă celor care nu au ezitat să-l acuze pe autor de imoralitate. Planurile studentului la Harkov, Toderita N.N., de a seduce pe fiica gazdei sale înainte de a o trimite în brațele baronului R. sunt urmărite de acesta până în cele mai mici detalii.
Cucerirea realizată surprinzător de repede, studentul ” aranjează ” ca mama acesteia să-și surprindă fiica într-o scenă de amor cu urâtul baron către care fusese împinsă de Toderita. Căsătoria între tânără și baron are loc repede spre fericirea studentului și gazdei sale, cucerită la randu-i de frivolul Toderita.
O altă variantă a nuvelei a fost publicată mai tărziu sub titlul Micuță.
Opera literară după 1888
Opera literară a lui B.P. Hasdeu, scrisă după 1888, a fost strigăt de durere, de revoltă, de neputință, a fost armură și armă totodată întoarsă către cei pe care dorea a-i înfiera. Spre exemplu, către medici, preoți și avocați, în povestea Oamenii dracului. „Fericirea a pierit din lume”, scria el, „nu prin cucoana lui Adam, nu, ci prin doftor și prin popă”. înțelegem motivele pentru care aceste două categorii profesionale erau astfel considerate. Cei din prima categorie fuseseră, în opinia lui, părtași la moartea copilei sale, iar preoții priveau cu rezerve înclinația savantului spre spiritism.
Însuși B.P. Hasdeu s-a înfierat scriind Povestea crinului, denuntandu-și indirect pretențiile cerute fiicei sale în scurta-i existență. După mărturisirea sa, povestea s-a conturat în mintea lui în ultimele două zile de agonie a Iuliei. „Nefiind nici băiat, nici fată”, Lilia sau Crin nu putea trăi. Fetei de împărat i se ceruse să trăiască precum un bărbat. Medici au găsit și soluția : să i se taie capul și să-i fie așezat unul de băiat. Murind copila, împăratul a pedepsit vinovații, pe doctori, în același mod, așezând pe trupul decapitat al fiecăruia câte un „cap de lup sau de bufniță sau de bou, de câine, de pisică, de năpârcă, ba și mai adesea câte un măgar”, iar pe trunchiurile animalelor, capete de doctori. „De atunci s-a tras neamul doftorilor de astăzi, în care omenesc e doar trunchiul, iar capul- fiară sau dobitoc”.
OPERA SPIRITISTĂ
„Sic cogito” Primul capitol al lucrării „Sic cogito” a apărut în martie 1891, publicat în Revista Nouă, cu titlul știința sufletului. în numerele următoare ale periodicului s-au publicat și celelalte capitole, anume: Telegrafia iubirii, Ipnotismul în spiritism, Materialismul în spiritism, Excelsior.
Spiritismul l-a atras și pe el, așa cum se întâmplase și în cazul lui sir Oliver Lodge, care își pierduse fiul, al lui Victor Hugo, a cărui fiică, Léopoldine, se înecase în Sena împreună cu logodnicul ei, și alții. Din rațiuni sentimentale ar putea părea firească înclinarea omului spre o lume „de dincolo” de unde spiritul celui mort, în suferința imensă a supraviețuitorului, ar continua să se manifeste material.
Doctrina spiritistă fusese fondată de Léon Hippolyte Rivail, alias Allan Kardec, tocmai pe „existenta, manifestările și învățăturile spiritelor”. Cărțile acestuia și ale colaboratorilor săi, subiecții pe care îi magnetiza, s-au înscris în procesul de vulgarizare al unei mișcări pornite inițial cu scopul de a contrabalansa invazia materialismului. Unii dintre cei care, ca și B.P. Hasdeu, pierduseră ființe scumpe, au acceptat ideile din lucrările lui Kardec, trăind satisfacția posibilei existențe a „spiritelor” și căutând la rândul lor a experimenta această „comunicare”.
Dumnezeu, Nemurirea, Destăinuirea
În capitolul Dumnezeu, Nemurirea, Destăinuirea, B.P. Hasdeu aborda înainte de toate chestiunea religiei privită că o „îmbrățișare a trei dogme”: Dumnezeu, nemurirea, destăinuirea, ce se regăsesc în oricare dintre feluritele sale forme. Dezbrăcată de orice particularitate, religia le cuprindea și, prin acestea, teologia, după savant, era știință fară a înceta de a fi credință, adică „înduplecă cugetarea cea rece și cantaritoare, mișcând în același timp până într-adânc coardele cele mai gingașe ale inimii”. Iată explicația formei sub care B.P. Hasdeu îmbracă spiritismul, numindu-l „credință-știință”. El definea pe Dumnezeu că fiind infinitul, cel fară margini din care s-au urzit făpturile, cel care, neavand margini cuprinde în sine totul. A doua dogmă, nemurirea, era înțeleasă de savant, că toți spiritiștii, în sensul filozofico-teologic și occidental, de conservare a individualității omenești. Apăreau la B.P. Hasdeu noțiunile de „mărginire” și „dezmărginire”. Prima era rezultatul acțiunii de a urzi, a face, a pune limite. Din infinit se limitează finitul, ființa. A doua noțiune reprezenta întoarcerea la Principiu, la Dumnezeu – urzitorul.
Ce rol joacă somnul pentru ființa omeneasca se întrebă savantul după scurta introducere în capitolul secund al lui Sic cogito. „A dormi este a visa”, iar visul, după el, „este deja un avânt la dezmarginire”.
„Dezmărginirea sufletului”
Cuprinsul capitolului al doilea din Sic cogito ne determină a afirma că, în încercarea de a demonstra independența sufletului față de spațiu și timp, precum și posibilitatea ca sufletele să comunice intre ele, B.P. Hasdeu recurgea la două cazuri unde s-ar produce așa-zisa „dezmarginire” a sufletului: visul și somnambulismul.
Telegrafia iubirii
Punctul de plecare al lui B.P. Hasdeu în capitolul următor, intitulat Telegrafia iubirii, este „infinitul”. Folosindu-se de cele două concepte, „mărginire” și „dezmărginire”, savantul distingea trei tipuri de iubire, manifestate ca „altruism”: sexuală (altruism și mărginire, ce caracterizează organismul trupesc sau suborganismul), nesexuală (altruism și dezmarginire, ce caracterizează organismul sufletesc sau supraorganismul) și căsătoria (iubire sexuală și nesexuală).
„Sic cogito” are însă în vedere doar iubirea cea nesexuala, susținea el, „iubirea cea sfântă [prin care] se înfiltrează telegraful dintre suflete, dentâi pe pământ, apoi intre pământ și mai sus, apoi intre mai sus și mai sus”.
Ipnotismul în spiritism
„Inconștientul”, susținea B.P. Hasdeu în capitolul Ipnotismul în spiritism, raportandu-se la cele două noțiuni, „mărginirea” și „dezmarginirea”, s-ar găsi în trei stări: mărginit în trup, când lucrează numai „uniconștiinta” (în starea de veghe), mărginit în trupul viu, dar în același timp, dezmărginindu-se pentru a se manifesta (în telepatie, de exemplu), dezmarginit total din trupul mort și devenit „spirit”. „Inspirațiunea, scria, este treapta cea mai înaltă a comunicațiunii spiritiste”, opera datorandu-se „unui amic din altă lume”, conform expresiei sale.
„În fenomenul fotografiei spiritiste, arăta savantul în capitolul Materialismul în spiritism, placa sensibilă nu reproduce o formă reală, ci numai o idee care se afla în acel moment în creierul lui medium”.
Excelsior
Ultimul capitol poartă titlul „Excelsior” și în el savantul relata despre modul în care ” un givaer architectonic s-a construit exclusiv printr-un șir de sugestiuni spiritiste”. „Primesc sugestiunea” este expresia des întâlnită de-a lungul povestirii despre edificarea monumentului funerar. „Spiritul care mă sugestiona asupra templului a fost totdeauna fiica-mea”.
Epilog
în Epilog așeză piatra angulara a construcției teoriei sale spiritiste, afirmând că titlul cărții, Sic cogito i-a fost „d-a dreptul sugerat spiriticeste” și nu personal, ci prin mâna altui medium.
Apariția și difuzarea lucrării „Sic cogito” a adus lui B.P. Hasdeu multă popularitate, mai ales în rândurile celor care, ca și el, pierduseră ființe scumpe. Scrisorile publicate în Corespondența inedită stau mărturie.
Le-a anunțat în prefața celei de-a treia ediții a lucrării „Sic cogito”, dar nu au mai apărut celelalte două lucrări, Ita sensum și Virtus rediviva. Să fi făcut parte cele două Studii fizice asupra spiritului, publicate în Revista Nouă, din a doua lucrare anunțată, Ita sensum ? într-o ședință spiritistă B.P. Hasdeu primea indicații cu privire la cel care ar fi trebuit să o traducă în limba germană, Bernard Vermont. Apoi, nu mai există nici o referire la ea, iar despre Virtus rediviva nu am descoperit nici o informație.
„Sic cogito” este prima lucrare românească despre spiritism, în care, după cum am observat, B.P. Hasdeu prezintă experiențe și mărturii personale, dar și rezultatele unor personalități străine, implicate în cercetarea pozitivă, dar și în verificarea experimentală a fenomenelor paranormale.
Galerie Foto
Scrierile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu
